MAGHERU

Acesta este titlul tabloului din fața ta și este cea mai simplă definiție a omului pe care îl privești.

Lucrarea artistei Diana Zamfir (Marinescu) îl surprinde pe unul dintre oamenii care au avut curajul să imagineze o Românie care încă nu exista.

Un om care a înțeles că adevărata putere nu înseamnă să fii deasupra celorlalți, ci să mergi alături de ei.

Povestea lui Gheorghe Magheru începe cu mult înainte de anul 1802. Familia Magheru venea din Hălmagiu, peste Munții Carpați. În secolul al XVII-lea, strămoșii săi au ales să lase în urmă o lume în care libertatea devenise tot mai greu de apărat și să înceapă o viață nouă în Gorj.

Gorj — locul unde familia și-a găsit rădăcinile

Curajul nu era o întâmplare în familia lor. Era o datorie. Un străbun și-a pierdut viața în războaiele ruso-turce. Alți membri ai familiei au luptat alături de Horea și au plătit cu viața pentru convingerile lor.

Într-o asemenea familie s-a născut Gheorghe Magheru. A învățat de timpuriu că libertatea nu este un dar. Este o responsabilitate.

Magheru nu provenea dintr-o mare familie boierească. Nu a moștenit funcții. Nu a moștenit privilegii. Și-a construit singur drumul — prin disciplină, prin muncă, prin caracter.

A devenit unul dintre cei mai respectați conducători de panduri ai vremii. Oamenii nu îl urmau pentru hainele pe care le purta. Îl urmau pentru că aveau încredere în omul care le vorbea.

„Caracterul său valora mai mult decât orice rang.”

Există oameni care conduc pentru că sunt numiți. Și există oameni pe care ceilalți îi urmează fără să fie obligați. Magheru făcea parte din a doua categorie.

În timpul Revoluției de la 1848 a organizat armata revoluționară din Oltenia și a ridicat tabăra de la Troianu, ultimul mare bastion al Revoluției Române.

În ziua în care guvernul revoluționar a fost arestat, a fost singurul care a înfruntat cu spada în mână baionetele soldaților și atacul colonelului Solomon. S-a baricadat într-una dintre încăperile palatului guvernamental, hotărât să nu renunțe cât timp mai exista o speranță pentru cauza în care credea.

„Puțini oameni au curajul să-și apere libertatea. Și mai puțini au înțelepciunea de a ști când sabia trebuie coborâtă.”

Câteva săptămâni mai târziu, când conflictul risca să se transforme într-un război între români, Magheru a luat una dintre cele mai grele decizii ale vieții sale. A refuzat vărsarea inutilă de sânge.

Pentru că adevărata victorie nu este aceea în care îți învingi adversarul. Este aceea în care îți păstrezi principiile.

Poate tocmai de aceea tabloul din fața ta nu se numește „Generalul Gheorghe Magheru”. Se numește „Gheorghe Magheru, un om între oameni”.

După înfrângerea Revoluției a fost obligat să plece în exil. Și-a pierdut averea. Documentele familiei au fost confiscate și risipite. Dar nu și-a pierdut credința în viitor.

Din Viena și din marile capitale europene a continuat să lucreze pentru unirea Principatelor. Nu pentru gloria sa, ci pentru o idee mai mare decât propria persoană.

A înțeles că schimbările adevărate nu se fac într-o zi.

În fiecare generație există oameni care schimbă lumea prin ceea ce sunt, nu doar prin ceea ce fac. Gheorghe Magheru a fost unul dintre ei.